de ce oamenii nu se
gandesc decat la ei?de ce nu
isi dau seama,ca prin lucrurile pe care le fac,
ii ranesc pe
ceilalti?de ce un tata nu se
gandeste la copilul lui?
si de ce nici mama?de ce ca sa le
fie lor bine,copilul
sufera?poate ca nici
nu-si dau seama de ceea ce fac..dar de ce?
Dupa 18 ani de intrebari mi-a aparut o raza de soare. Nu am inteles mult timp expresia "ce nu te doboara, te intareste". In mintea lor, parintii ne educa, ne considere inca niste copii. Vad totusi ca nu mai detin controlul complet asupra tuturor lucrurilor prin care trecem si se tem.
RăspundețiȘtergereSunt oameni care isi dau seama ca viata e dura, iar asprimea ei i-a uratit si pe ei. Vor cu tot dinadinsul ca noi sa avem un strat protector, o doza de nesimtire, in fata jegului de trai. Constata ca ne-am insusit bine lectia, pe propria piele, cand nu mai suntem asa de dornici sa ii imbratisam si sa le spunem cat de mult ii iubim, dupa ce ne trantesc ca mucii in farfurie un adjectiv plin de conotatii. Tristi, traiesc o viata banala. Te-ai intrebat vreodata cand i-ai vazut cu adevarat fericiti si nu doar prefacandu-se, sperand ca se pot amagi, ca vor iesi din amorteala prin care trec?
O alta observatie ar fi ca din parinti ne tregem si e trist sa vedem toate lucrurile mordare, care ne deranjeaza la ei, cum se muleaza perfect pe noi. Te blochezi si nu iti vine a crede. Traind cu ei in casa, adoptam comportamentul, cuvintele, caracterul. Nu judeca, pentru ca nu ai cum sa intelegi, observa doar si fugi cat poti de mostenirile ce nu iti plac.
As vrea sa iti poti tine ochii deschisi in ploaie, in vant. Nimic sa nu ne place capul cu rautate.